Aceia dintre voi pe care nu-i dau banii afară din casă, fie că sunt, asemeni mie, tineri iresponsabili cu cheltuielile, fie că au pur şi simplu venituri insuficiente, vor avea acelaşi sentiment ca şi mine atunci când vine vorba de zilele dinaintea salariului. Cheta cu amicii din birou pentru ceva de-ale gurii, scotoceala generală după monede uitate te-miri-unde şi bucuria autentică atunci când dai peste una „mare”, de 50 de bani – nu cred că vă sunt noţiuni străine, cu toţii trecem prin asta la un moment dat.

Ei bine, într-una din aceste zile, cu ultimii 10 lei daţi pe benzină şi cu buza arzând după o ţigară (mai aveam trei, dar mă străduiam să le gestionez cât mai înţelept până la salariul de a doua zi) conduceam obosită spre casă. La un semafor mă asaltează unul din boschetarii spălători de parbriz pe care şcoala vieţii nu i-a învăţat noţiunile elementare despre prestări servicii, şi anume să facă asta acolo unde există clienţi doritori, nu să-şi transforme activitatea într-o hărţuire continuă. Ei bine, încep să pun în practică refuzul clasic: dau din ştergătoare, îi fac semne să plece, mă agit. Surprinzător de cooperant, s-a oprit de la primele semne disperate, făcându-mă să cred pentru o secundă că a înmugurit vreo formă de deontologie în breasla spălătorilor şi că mai nou ţin cont de ce vor şoferii. Dar m-am bucurat prea devreme... De fapt văzuse că m-a prins cu geamul deschis şi că n-aş avea timp să-l închid până se apropie. Grozav.

- Dă şi mie cinjmii, că mi-e foame, îmi spune cu tristeţe studiată-n glas.
- Tu ai mai mulţi bani ca mine, îi răspund cu tristeţe autentică.
- Da’ o ţigară ai? Hai te rog, mâine e ziua mea...
Nu că n-aş mai fi auzit-o pe asta cu aniversarea, dar ceva mi-a dat ghes să-mi împart puţinul cu boschetarul, poate un sentiment inexplicabil de solidaritate în sărăcie (deşi da, am văzut şi eu „Filantropica”). Scot pachetul, smulg cu greu o ţigară din el şi i-o dau.
- Poţi totuşi să-mi dai două? Să am şi eu la canal.

În mod normal m-aş fi enervat teribil. Adică vede că am doar trei ţigări şi – după demenţa subtilă din privire – că am mare nevoie de ele, îi spun că n-am bani deci e de înţeles că şi faptul că i-am dat una din ultimele trei ţigări e un act suprem de altruism, şi totuşi îmi mai cere una. Dar când am auzit „să am şi eu la canal”... m-a înduioşat complet. Nu de milă şi din clasica vinovăţie ipocrită că unii dorm în canale în timp ce eu o să mă duc acasă şi-o să mă întind pe un pat comod, ci pur şi simplu din candoarea şi sinceritatea pe care le-am simţit în formularea respectivă. De data asta nedisimulate.

În seara aia am savurat ţigara rămasă ca şi cum ar fi fost ultima.


Rodica

Intra in comunitatea Auto Spot de pe Facebook