Studiu de caz: românul viguros, cu ceafa taurină uşor încreţită, cu burta impozantă fără de care n-are prestanţă, cu masculinul amestec de păr negru şi sudoare năpustindu-se afară din maieu pe la toate ieşirile, cu veşnicele particule alcoolice plutind vesele prin adierile de halenă. Îl ştim prea bine, e omniprezent. Urmează întrebarea de baraj: care e singurul context în care mega-testosteronicul bărbat de mai sus îşi poate petrece ziua între animăluţe pufoase roz fără a fi privit ciudat? Dacă nu aţi ghicit, asta e pentru că imaginea e atât de comod instalată în peisajul cotidian încât nici nu mai face efortul de a sări în ochi: în cabina tirului sau autobuzului pe care îl conduce. Asta dacă mai rămâne loc printre CD-uri, brăduţi, cruciuliţe, mileuri şi poze cu dudui.

Sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, care îşi transformă habitaclul într-un altar cu cruci, mătănii şi icoane în care nici să gândeşti vreun gând mai pistruiat nu-ţi vine, cu toţi ochii aceia mustrători aţintiti asupra ta. Sunt oameni care respectă valorile tradiţionale, şi îşi anină diverse mileuri şi perdeluţe pe bordul maşinii, pe scaune sau la ferestre. Din păcate pentru ei, parasolare cu "Răpirea din Serai" nu s-au inventat încă. Sunt bărbaţi sensibili şi duioşi care nu rezistă unui animăluţ de pluş cu ochi mari (cu atât mai puţin unei armate de câteva zeci de astfel de animăluţe), nici măcar în condiţiile în care vremea îl transformă într-o gioarsă prăfuită. Fiindcă rămâne, totuşi, o gioarsă prăfuită cu ochi mari. Mai sunt hedoniştii, bărbaţi trecuţi prin plăcerile vieţii (e drept că mai mult vizual): aceia care-şi tapetează cabina cu postere deşucheate, căutându-şi inspiraţia când la Pamela, când la Electra, că doar nu-s fraieri să se uite la drum şi la semnele de pe marginea lui, nici pe departe la fel de rotunjoare şi frumoase. De lookul hi-tech cu sute de cd-uri în diverse aranjamente (pentru cei sensibili, merg şi aranjamentele florale) nici nu mai are rost să vorbim.

Mai un sticker, mai o jucărie atârnată de oglinda retrovizoare, astea le avem cu toţii, ca o formă minimă de personalizare. Dar ce îi determină oare pe şoferii de profesie să-şi transforme cabinele în acele oaze de bun-gust şi rafinament? Acelaşi lucru care ne face să ducem la birou fotografia înrămată a mamei sau căţelului, să mai ştergem praful atunci când femeia de servici lipseşte, să punem o poză drăguţă pe desktop: nevoia de a te simţi ca acasă acolo unde petreci mai mult timp. Nevoia de a-ţi marca teritoriul: dacă în copilărie era suficient să spui "stop pe roşu, scaunul meu!" sau "e bomboana mea, am scuipat pe ea", acum trebuie să recurgi la metode mai mature, cum ar fi aruncarea unui mileu, ceva, pe respectivul obiect. Mai e şi nevoia de a te afla într-o ambianţă plăcută: nu gâdilă ochiul destul dacă n-ai o icoană ori o femeie goală pe perete, sau chiar amândouă în acelaşi timp.

Concluzia rămâne dechisă. Transformarea micii cabine într-o a două casă este:
a) Adaptare. Dorinţa de a te simţi bine acolo unde eşti, chiar şi pentru câteva minute;
b) Capitulare. Resemnarea cu gândul că ăla e locul în care vei putrezi, aşa că măcar să te descompui cu ochii la cd-uri/icoane/Pamela/iepuraşi roz/mileuri/etc.;
c) Penibilă;
d) Pur şi simplu este.




Rodica

Intra in comunitatea Auto Spot de pe Facebook